…nu înțelegi.
Glasul îi tremura. El nu mai era omul încrezător care mi-a vorbit rău când am făcut o greșeală la nota mea de trai. Era un om speriat.M-am așezat calm pe marginea patului.Atunci explică-mi. Cine este Loredana?A înghițit.Acesta este instructorul meu de dans.Am izbucnit într-un râs scurt și amar.Luminoasă. Si eu sunt Miss Romania.-Nu, Elena. Îți dau cuvântul meu.Se ridică încet, încă năucit.— De un an iau lecții de dans. Tango. Salsa. Ceea ce citiți în mesaj… „mișcări noi”… se referă la pași. Pentru coregrafie.M-am uitat la el.-Și clădirea asta ruinată?Aceasta este camera lor. Au închiriat un fost centru comunitar. Pare jalnic din exterior, dar înăuntru e o sală de oglinzi.Am simțit că ceva în mine începe să tremure.Și de ce, te rog, atât de misterios?S-a uitat la mine ca pe un copil prins fără să-și facă temele.Pentru că am vrut să te surprind.Tăcere.Ce vrei să spui?Arătă spre cutie.Deschide-l singur.Mi-am muscat buza si am ridicat capacul.Înăuntru era o rochie roșie. Simplu, elegant. Exact pe gustul meu. Și un plic.Am scos plicul. Chitanță.„Avans pentru sala de banchete – Restaurant La Stejarul, 4.500 lei.”Card imprimat dedesubt:“Petrecere surpriză – 20 de ani de căsnicie. Invitați confirmați: Ana și Vlad, familia Ionescu, familia Popa…”Mi-au slăbit genunchii.„Ce… ce este?”Am vrut să te surprind. Pe 14 februarie se împlinesc exact 20 de ani de când m-ai ținut de mână la registratura. Am învățat să dansez pentru tine. Să deschidem petrecerea cu tango. Ca acele filme vechi care vă plac.Am simțit un nod în gât.Și aceste mesaje cu inimă?Ea a oftat.— Asta le scrie tuturor elevilor. E mai mult… teatral.M-am ridicat cu respirația tăiată.Și cafeaua…?S-a uitat la mine îndelung.Ai pus ceva în ea?M-am uitat la el pentru prima dată în acea dimineață.Doar sari.Făcu cu ochiul.-Salt?am dat din cap.Am vrut să fii speriat. Fie ca tu să simți doar un pic din ceea ce am simțit eu când am citit acest mesaj.A tăcut. Apoi a început să râdă. Încet. Ușurat.Doamne, Elena… Am crezut că m-ai otrăvit.„Fără exagerare”, i-am spus, dar vocea îmi tremura.Ne-am uitat unul la altul câteva secunde care au părut ore.Apoi s-a apropiat și m-a luat de mâini.Dacă m-ai întreba, ți-aș spune. Dar am vrut să fie perfect.Lacrimile curgeau pe fața mea, incapabile să le opresc.„Aș putea să te întreb și pe tine”, am șoptit. Dar am ales să cred ce e mai rău.Ne-am ținut unul în brațe mult timp.Fără remuşcări.Fără mândrie.Mai târziu în acea seară mi-am îmbrăcat o rochie roșie.În „La Stejarul”, când a început să sune muzica, Mihai m-a tras ușor în centrul sălii. Familia și prietenii mei ne priveau zâmbind.-Ai incredere in mine? întrebă el.am dat din cap.Primii pași au fost incomozi.Apoi m-am lăsat purtat.O sală mică din cartierul obișnuit Pitești s-a transformat pentru câteva minute într-o poveste.La final toată lumea a aplaudat.Și am înțeles ceva simplu.Uneori nu trădarea ne rupe.Și frică.Și dacă ai curajul să întrebi înainte de a lovi, poți economisi 20 de ani într-o dimineață.Și cafeaua… o bem fără sare de atunci.
