Prima lovitură în ușă a sunat ca o amenințare goală. A doua a venit mai violent, iar la a treia lemnul s-a crăpat cu un trosnet sec. Nu m-am mișcat. Am rămas în mijlocul camerei, așteptând.
Radu a intrat primul, ținând bâta ridicată și zâmbind sigur pe el. În urma lui apăru comisarul Munteanu, cu pistolul scos, dar cu privirea agitată. Nu părea omul care controlează situația, ci unul care spera să termine repede totul.
— Unde e băiatul? răcni Radu.
M-am ridicat încet din fotoliu și mi-am aranjat calm șalul pe umeri.
— Mai încet, Radu. Nu-i frumos să trezești tot satul la ora asta.
A râs disprețuitor și a făcut un pas spre mine. Exact pasul pe care îl așteptam.
Într-o clipă, mâna mea era deja pe pistolul ascuns sub pătură. L-am îndreptat fără ezitare spre piciorul lui și am tras.
Țipătul lui a spart liniștea nopții. Bâta i-a căzut din mână, iar el s-a prăbușit pe podea, urlând de durere.
Comisarul Munteanu a rămas nemișcat.
— Lasă arma jos! bâigui el.
L-am privit direct în ochi.
— Mai bine o lași tu. Știu foarte bine cine te-a plătit și de câte ori ai închis ochii pentru omul ăsta.
Pentru o clipă, fața lui s-a golit de culoare. Apoi și-a lăsat încet pistolul pe masă.
— Sună la ambulanță, i-am spus calm. Și după aceea sună unde trebuie. Spune-le numele meu.
Când a rostit „Maria Vance” la telefon, vocea aproape i s-a frânt.
Până dimineață, ulița era plină de mașini și oameni în uniforme. Nu veniseră după mine.
Veniseră după adevăr.
În beciul lui Radu au găsit ceea ce ascunsese ani întregi. Dovezi, haine, fotografii și, sub covorul vechi de ciment, trupul mamei lui Leo.
Pentru ea nu se mai putea face nimic.
Dar băiatul era în viață.
Radu a fost scos pe targă încătușat, urlând că eu sunt nebună și că l-am manipulat pe copil. Nimeni nu-l mai asculta. Prea multe ieșiseră la lumină.
Când polițiștii au plecat, Leo a ieșit încet din camera ascunsă unde îl ținusem în siguranță. Avea ochii roșii de nesomn și teamă.
— S-a terminat? întrebă el încet.
M-am aplecat și l-am strâns la piept.
— Da. Nimeni nu-ți mai face rău acum.
În lunile care au urmat, viața a început încet să se așeze. Leo mergea la școală, râdea din nou și își făcuse prieteni. Instanța mi-a acordat tutela, iar oamenii care altădată mă priveau ca pe o bătrână ciudată au început să mă salute cu respect.
Eu mi-am reluat serile liniștite pe prispa casei, cu andrelele în mâini și ceaiul fierbinte lângă mine.
Nu pentru că uitasem prin ce trecusem.
Ci pentru că, în sfârșit, nu mai era nevoie să fiu soldat.
