Invitații, reprezentanți ai societății civile, au discutat despre problemele principale ale sistemului judiciar, despre politizarea consiliilor judiciare, despre reacția șefului statului față de conflictele din justiție, precum și despre dependența carierelor magistraților de șefii de instanțe.
În cadrul întâlnirilor Res Publica, desfășurate la sediul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, a avut loc, marți, dezbaterea „Sistemul de justiție din România – O foaie de temperatură”. Invitații serii au fost Laura Ștefan, fondator Expert Forum, și profesorul Ioan Stanomir, profesor universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Moderator al dezbaterii a fost publicistul Cristian Pătrășconiu. A vorbit, în calitate de invitată din public, și judecătoarea Grațiela Milu, membră a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM)
Laura Ștefan a pus în discuție chiar noțiunea de stat de drept, spunând că încă crede în aceste idei. Ea a apreciat că a fost naiv din partea noastră să credem că putem arde etapele după doar 30 de ani de democrație. Șansa istorică de a intra în NATO și în UE a venit cu o tranziție rapidă, iar reformele nu au avut timp să se stabilizeze.
A amintit înființarea DNA în 2000, pe vremea lui Adrian Năstase, instituție care nu a avut rezultatele scontate la început. În 2005, UE a transmis României condiția de a demonstra că lupta anticorupție funcționează pentru a putea adera. Astfel, societatea românească s-a atașat de acest sector, al anticorupției, iar oameni importanți au fost trași la răspundere pentru ceea ce au făcut în funcția publică.
Rolul instituțiilor puternice
Ioan Stanomir a susținut că nu a existat niciodată o justiție cu adevărat independentă la noi, guvernul intervenind de fiecare dată, inclusiv în anii ’30. El a arătat că trebuie să ne lepădăm de iluzii, nu de principii, și că testul fundamental al oricărei instituții este momentul transferului de putere – nu există personaje mesianice, ci instituții puternice.
Stanomir a mai precizat că judecătorii dețin capacități redutabile de a interveni și de a bloca acțiunile puterii executive și legislative, și că există o politică a magistraților, vizibilă foarte clar, pe o linie partizană. Din perspectiva lui, judecătorii își datorează carierele celor care conduc, la fel de politic, iar cei care fac politică în interiorul justiției fac joncțiunea cu cei care fac politică în exteriorul ei. Profesorul universitar a conchis că cenzorul suprem al judecătorului este conștiința.
Laura Ștefan a reluat ideea că este vorba, în primul rând, despre oameni – deși crede și în proceduri, dar miza este atașamentul față de niște valori. A recunoscut că motivele de pesimism abundă și că e foarte ușor să fim pesimiști, dar a subliniat că optimismul care acționează este cel care schimbă lucrurile.
Ea a întrebat cine are dreptul să discute despre justiție și a arătat că discuția nu trebuie să se desfășoare doar în interiorul sistemului judiciar – și noi, ca societate, avem dreptul să exprimăm o opinie, dreptul de a vorbi. Este de părere că România are resurse și că sistemul judiciar a arătat că este capabil de reformare, întrebând retoric dacă este important ca promovările în justiție să se facă prin examen sau prin intermediul șefului.
Scurtă istorie a unor legi slabe
A amintit că, în 2022, au fost adoptate modificări legislative și mai periculoase decât cele din 2018, că SIIJ (Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție) a produs zero rezultate și mult tam-tam, și că, tot în 2022, această secție a fost înlocuită cu o altă formulă, și mai proastă. A observat că rezistența la schimbare este foarte mare și că nu există rezistență la schimbare fără un motiv.
Stanomir a încercat să răspundă la întrebarea moderatorului – cum se explică faptul că mai apar, în 2026, liste negre. A spus că șeful statului are drept principală misiune protejarea celor mai importante valori, medierea între stat și societate și între puterile statului. A precizat că președintele poate convoca la discuții un ministru, poate participa la ședințele de guvern și la cele ale CSM, dar nu o face.
A amintit că președintele republicii a convocat pe cei care și-au dorit acest lucru, a discutat cu ei, după care au trecut luni întregi fără niciun rezultat. A susținut că președintele este depozitarul legitimității și singurul care poate și trebuie să țină balanța, și că nu depinde de Parlament – lucru pe care îl uităm des.
Greșeala fatală a lui Dragnea
Apoi, el a trecut în revistă perioadele de activism prezidențial: cea a lui Traian Băsescu, urmată de cea a lui Iohannis, activ în primul mandat, mai puțin în al doilea, când s-a împlinit doar dezideratul OUG 13. A remarcat că Liviu Dragnea a avut nerăbdare și că, dacă ar fi avut mai multă răbdare, ar fi fost astăzi printre noi.
Stanomir a mai arătat că Nicușor Dan a descoperit că are, în CSM, inamici pe care fie nu dorește, fie nu poate să-i învingă, și că cei care au elaborat acea listă fac politică, gândindu-se la bazinul electoral din care își recrutează alegătorii și apărându-și interesele proprii. S-a întrebat ce se întâmplă atunci când aceste consilii judiciare devin emanații politice din domeniul judiciar, concluzionând că nu există imunitate împotriva legii, dar a apărut un sentiment de impunitate, și că astfel s-au dezonorat intelectual și unii, și alții. Nu judecătorii și procurorii guvernează o societate, ci cei care sunt aleși, mai crede Stanomir.
Despre compromisul cu șeful
Laura Ștefan a amintit că, în 2022, au protestat 4.000 de magistrați, și că Predoiu a susținut că a pus în lege ceea ce s-a convenit cu CSM, existând atunci o slabă majoritate în favoarea modificărilor. A observat că există persoane puse în funcții de conducere și în justiție, iar atunci când cariera depinde de pixul șefului, magistrații sunt mai expuși la compromisuri.
Ea a criticat și mecanismul de pensionare timpurie din magistratură, care nu mai există nicăieri în lume, întrebându-se dacă ne permitem cu adevărat să lăsăm magistrații să se pensioneze la 50 de ani sau dacă este o chestiune deliberată.
Stanomir a întrebat cui îi convine să provoace discontinuitate acolo unde există continuitate, observând că vârsta e un detaliu – tinerețea nu garantează înțelepciunea, și nici bătrânețea –, ci capacitatea intelectuală și discernământul sunt cele care ar trebui căutate. A invocat cazul lui Gheorghe Ursu, condamnat de magistrați profesioniști, nu de „marțieni”, și a spus că lipsește o istorie a dreptului despre momentele în care, dincolo de robă, s-a ascuns altceva. A amintit că toți cei condamnați în vremea comunismului au fost condamnați de magistrați – inclusiv Iuliu Maniu, condamnat de magistrați militari – și că a avut, la facultate, profesori care recitau la curs din Anton Makarenko.
La întrebarea moderatorului Cristian Pătrășconiu, dacă banul e parte din soluție sau parte din problemă, Laura Ștefan a răspuns că România este inventivă: când îndeplinesc condițiile de vechime, magistrații își întocmesc deciziile de pensionare, rămânând la latitudinea lor dacă le pun în aplicare sau nu. A dat exemplul ICCJ, unde 90% dintre judecători au decizia de pensionare în buzunar și se pot pensiona oricând, ceea ce înseamnă că instanța supremă are o putere enormă, putând bloca funcționarea întregului sistem.
Cine stabilește salarizarea?
Ea a respins argumentul magistraților potrivit cărora sunt puțini și trebuie să existe mai mulți bani la buget pentru ei, spunând că nu este vorba despre a arunca bani în magistrați – fiind, într-adevăr, o carieră complexă, cu o responsabilitate enormă –, ci despre faptul că este esențial ca salariile să fie stabilite prin lege, nu de magistrați înșiși.
Stanomir a întrebat retoric dacă magistrașii sunt stat în stat, observând că carierele magistraților nu sunt unele obișnuite. A arătat că, înainte de comunism, statutul unui magistrat era remarcabil, și a susținut că trebuie să existe o salarizare care să asigure prestigiul profesiei – prestigiu acompaniat de îndatoriri, precum aceea de a nu-ți judeca propriile cazuri și de a duce mandatul cât mai mult, pentru a te perfecționa profesional. A conchis că discuțiile despre bani elimină principiile din societate.
În sală a fost prezentă și judecătoarea Grațiela Milu, membră a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Invitată să ia cuvântul la această dezbatere a societății civile, Milu a făcut o pledoarie a profesiei, arătând că, în întreaga carieră, nu și-a permis nimeni să intervină în dosarele ei, deși a auzit că altora li s-a întâmplat. A explicat că nu a datorat nimic, nimănui, și că asta înseamnă meritocrație – a fost președintă de instanță în urma unui concurs, în timp ce, în prezent, nu mai există concursuri pentru vicepreședinți, pentru a se păstra liniștea. A apreciat că România a avut o perioadă bună în sistemul judiciar, dar că mai sunt câteva mici reglaje de făcut.
A arătat că procedura delegărilor fidelizează magistrații și că puterea din sistem îți pretinde, la un moment dat, să fii cuminte. Referitor la lista întocmită de CSM săptămâna trecută, a spus că nu o înțelege și că are mulți colegi magistrați care își văd de treburile lor și refuză să se exprime pe marginea problemelor din sistem. A apreciat că este momentul să ne întoarcem la mai multă democrație în sistem.
Cât câștigă un judecator de curte de apel
În legătură cu nivelul de salarizare, Milu a precizat că un judecător cu grad de curte de apel are, în prezent, un salariu de 20.000 de lei, lăsând publicului aprecierea dacă suma este mare sau mică, și amintind că magistrații nu pot avea alte ocupații în afara celei de judecător sau de profesor universitar. A mai spus că, pe vechea lege, putea ieși la pensie la 47 de ani, vârstă care a crescut, între timp, la 50, și că are colegi cărora vârsta de pensionare le-a crescut cu 17 ani.
Laura Ștefan a conchis că sistemul judiciar are nevoie să atragă societatea de partea sa, observând că unanimitățile nu sunt un lucru bun în România.
Stanomir a închis discuția spunând că sentimentul de nedreptate este accesibil oricărui om, dar că judecătorul are și o normă axiologică, trebuind să rămână precum o stâncă de care se izbesc valurile – un reper axiologic. El a adresat și un îndemn magistraților: să ceară drepturi, dar să fie și repere, demni să se privească în oglindă.
