La fel ca în România, și în Serbia cetățenii se opun cu fermitate noilor proiecte miniere industriale. Motivele sunt aproape identice: oamenii cunosc prea bine distrugerile, poluarea și sărăcia lăsate în urmă de mineritul la scară largă încă de pe vremurile comunismului – de exemplu, mina de cupru, aur și argint de la Bor, care a continuat să funcționeze din 1945 până în 1988 sub proprietatea statului iugoslav, iar în 2018 proprietatea a fost „transferată” companiei chineze Zijin Mining.
În locuri precum Bor, sănătatea oamenilor și a mediului a suferit și continuă să sufere enorm. Și, la fel ca mulți români, mulți sârbi își apără cu îndârjire proprietățile, singura lor stabilitate într-un mediu politic incert. În cazul Serbiei, războiul care a dus la dezmembrarea Iugoslaviei a întărit și mai mult atașamentul față de proprietatea privată. Oamenii au luptat pentru ea.
În valea Jadarului, din vestul Serbiei, gigantul minier Rio Tinto încearcă de la începutul anilor 2000 să dezvolte o mină mare de litiu, fără succes până acum. Motivul: o opoziție extrem de puternică, la nivel local și național, alimentată de riscurile de mediu, amenințările la adresa agriculturii și a apei, lipsa de transparență, temerile legate de expropriere și o neîncredere profundă în Rio Tinto, companie cu un trecut mai mult decât tulburat.
Sunt cunoscute imaginile cu sute de mii de oameni care au blocat autostrăzi și poduri în Belgrad în 2021 – unele dintre cele mai mari proteste de după anii ’90 – când guvernul a propus modificări ale Legii exproprierii care permiteau confiscarea terenurilor în beneficiul unor companii private. Decizia a declanșat un val de furie națională, atât în țară cât și în diaspora, la care s-au alăturat de la Novak Djokovic până la familia regală a Serbiei și multe alte personalități.
În 2022, Vučić voia să câștige alegerile prezidențiale, dar opoziția față de el și de Rio Tinto era atât de puternică încât nu-și putea lansa campania electorală. Soluția premierului a fost simplă: anunțul că mina fusese oprită. Localnicii nu au crezut nicio clipă povestea, și s-a dovedit că au avut dreptate. În primăvara lui 2024, Curtea Constituțională a Serbiei a anulat decizia de stopare a proiectului, chiar la timp pentru cancelarul german Olaf Scholz să aterizeze la Belgrad, cu mare pompă, alături de o delegație de diplomați și producători auto (germani), pentru a semna un „memorandum of understanding” privind materiile prime critice, adica litiu. Proiectul Rio Tinto era din nou activ.
Vizita și acordul cu Germania au declanșat un al doilea val de proteste masive, în aproximativ 48 de orașe, cel mai amplu fiind cel din 10 august 2024, la Belgrad. Printre lozincile scandate: „Nu suntem o colonie germană”, „Serbia nu e de vânzare” și mesaje cu un strop generos de umor negru sârbesc. Mai mulți activiști și lideri au fost luați de poliție, închiși și interogați. Unii timp de câteva săptămâni. Acest lucru nu a făcut decât să stârnească și mai multă furie, și mai multe proteste.
Pentru a pune capăt odată pentru totdeauna acestor zgomote publice tot mai puternice și a impune o decizie politică puternică de la vârf, proiectul Rio Tinto a și primit, de asemenea, la fel ca Rovina, statut strategic în cadrul Regulamentului UE privind materiile prime critice (CRMA), la începutul verii 2025.
Apoi, în august 2025, noul CEO al Rio Tinto, a suspendat brusc proiectul Jadar într-un regim de „conservare și întreținere”. În Serbia, oamenii știu prea bine diferența dintre „stopare” și „suspendare” – au mai trecut prin asta în 2022 – așa că activiștii implicați în dosar au continuat ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat, pregătind acțiuni juridice și menținând presiunea publică.
O nouă anchetă publicată ieri de BIRN și Der Spiegel aruncă o lumină nouă asupra cazului Jadar, relevantă pentru toți membri UE dar și pentru România, pentru că arată cât de departe poate ajunge puterea politică, pe seama cetățenilor și a democrației, atunci când vine vorba de proiecte miniere „strategice”. În cazul de față, jocul se dă între Germania și Serbia, dar și al UE – autoarea CRMA și a Green Deal, cadrul legal sub și cu care se desfășoară toată povestea.
Iată cele mai explozive constatări ale investigației:
Un angajat al guvernului german, infiltrat în vârful puterii sârbe timp de 13 ani. Jörg Heskens îl consiliază pe Vučić neîntrerupt din 2013 – în perioada în care acesta a fost ministru al Apărării, apoi premier, iar acum președinte – fiind plătit de guvernul german prin GIZ, agenția federală oficială a Germaniei care desfășoară proiecte de cooperare internațională în întreaga lume în numele guvernului german.
Heskens se prezintă public (inclusiv pe cartea sa de vizită) drept „consilierul lui Vučić”, în ciuda faptului că un expert al organizației Transparency International din Serbia subliniază că el nu are niciun statut formal pentru a acționa în această calitate. Motivul este că consilierii sunt numiți printr-o decizie oficială, au statutul de funcționari publici și primesc un salariu de la buget pentru aceasta. Nimic din toate acestea nu există în cazul lui Heskens.
Un acord instituțional secret, semnat direct cu președintele, nu cu guvernul. Ministerul german al Economiei a semnat în 2020 un „partenariat instituțional” direct cu Vučić – eludând orice minister sârb cu atribuții reale în domeniu – cu scopul explicit de a promova interesele economice germane și mineritul de litiu.
Dovezi că „stoparea” din 2022 a proiectului Jadar a fost o farsă pusă în scenă pentru alegeri. Investigația arată că, la doar o lună după realegerea lui Vučić din aprilie 2022, acesta și Heskens s-au întâlnit cu cancelarul german Scholz la Berlin pentru a relansa proiectul de litiu „în ciuda îngrijorărilor unei părți a populației sârbe„, confirmând că Germania a fost complice la ceea ce a fost, în esență, o mușamalizare: guvernul german știa că Serbia nu renunțase niciodată la proiect, în timp ce afirma public exact contrariul.
„Interesant este că această cooperare sugerează că Germania a fost complice în acest sens, că guvernul german știa că Serbia nu renunțase niciodată la proiect și că a făcut parte din asta, ceea ce a fost, în esență, o mușamalizare, pentru că guvernul sârb afirma că proiectul fusese suspendat„, potrivit lui Florian Bieber, un politolog cunoscut, istoric al epocii contemporane și profesor de istorie și politică a Europei de Sud-Est la Universitatea din Graz, citat de BIRN/Der Spiegel.
„Relansarea” din 2024, planificată cu luni înainte. Reprezentanții cabinetului lui Vučić și ai guvernului german pregăteau evenimentul cel puțin din martie 2024, cu mult înainte ca Curtea Constituțională a Serbiei să anuleze, pe 11 iulie 2024, stoparea proiectului minier din 2022. Printre cei a căror vizită era deja planificată se aflau cancelarul german Olaf Scholz și Maroš Šefčovič, vicepreședintele executiv al Comisiei Europene pentru Pactul Verde European, cel care urma să semneze memorandumul de înțelegere în numele Uniunii Europene.
Prin documentele obținute de BIRN/Der Spiegel reiese că scopul era ca evenimentul să fie „comunicat internațional ca relansarea oficială a proiectului Jadar”. Cooperarea cu cabinetul prezidential trebuia dezvoltată astfel încât să creeze „o acceptare publică mai mare a acestui proiect”.
Vizita lui Scholz și a lui Šefčovič la Belgrad a avut loc doar la 8 zile după decizia Curtea Constituțională, pe 17–18 iulie 2024, moment în care a fost semnat memorandumul care a relansat oficial proiectul Jadar.
Potrivit lui Florian Bieber, „reprezentanții UE și cancelarul german nu ar fi fost invitați să vină în Serbia dacă nu se știe deja că evenimentul se va întâmpla cu adevărat” — afirmație care, desigur, pune din nou sub semnul întrebării independența Curții Constituționale, respectiv faptul că decidenții politici știau dinainte ce se va întâmpla.
Proiectul a continuat neîntrerupt. Ambele valuri majore de proteste – din 2021 și mai ales cele din 2024 – au adus solidaritatea internațională și sprijinul tot mai larg din diaspora dar și din partea cetățenilor din Germania. Acest fapt a determinat pe Rio Tinto să ceară Germaniei, în 2025, „sprijin în dialogul cu societatea civilă, precum și în consolidarea capacității guvernului sârb”. Ca urmare, Germania a alocat 4,9 milioane de euro pentru susținerea proiectului Jadar, informație necunoscută până azi.
Calendarul propriu al Rio Tinto: potrivit unei întâlniri din iunie 2025, construcția era programată pentru vara 2026, iar extracția pentru finalul lui 2028 sau începutul lui 2029, chiar dacă, oficial, compania a pus proiectul „în standby” în noiembrie 2025.
Doar câteva zile după ce Rio Tinto a anunțat punerea în așteptare a proiectului, ministerul german al Economiei a semnat un acord cu autoritățile din Saxonia, prin care acest land est-german urma să ofere Serbiei expertiză în „minerit verde”. În baza acestui acord, experți germani au călătorit în Serbia în decembrie 2025 și martie 2026 — deși guvernul german a declarat în Bundestag, în aprilie, că „nu au existat discuții cu guvernul sârb” despre mina de litiu de la Jadar, după ce Rio Tinto a îngheţat proiectul.
Pentru Florian Bieber, toată această cooperare este un exemplu de manual de „stabilocrație” — termen care descrie sprijinul oferit de guverne occidentale liderilor autoritari din Balcani, atâta vreme cât aceștia garantează stabilitate economică și acces pentru investitori, chiar dacă asta înseamnă ignorarea statului de drept și a procedurilor democratice. În cazul de față, președintele Vučić exercită control direct asupra unor domenii – mineritul, mediul, politicile legate de Pactul Verde – care, constituțional, nu sunt în atribuțiile sale, în schimbul accesului economic oferit partenerilor germani.
„Guvernul german susține, de fapt, abuzul constituțional pe care Vučić îl comite prin faptul că controlează totul”, spune Bieber. El adaugă că Vučić promovează deliberat relațiile economice, pentru că știe că partenerii săi occidentali sunt mult mai interesați de acestea decât de democrație: „Ambele părți profită pe seama cetățenilor și a democrației.”
Astfel de lucruri nu se întâmpla doar în Serbia. Investigația BIRN și Der Spiegel arată că este pe deplin posibil ca scenariul să se repete, de exemplu în cazul Rovina, deoarece mecanismele folosite sunt transferabile și ușor de adaptat. Asta, desigur, dacă oamenii nu se mobilizează pentru a-l opri.
Surse foto:
