Sau, mutatis mutandis, Răpirea din Serai de W.A. Mozart a avut loc în Berlin (sic!). La operă, bineînțeles. Opera de Stat Unter den Linden.
Înrolată în categoria teatru muzical, opera, o comedie cu iz oriental, este o piatră de încercare în repertoriul oricărei soprane. Glumind, poate chiar întrerupe relația cu Mozart!
Să nu uităm, singurul rol din creația mozartiană pe care legendara soprană Maria Callas l-a interpretat pe scenă a fost chiar Constanze, în doar patru reprezentații, dar în limba italiană, la Teatro alla Scala, avându-l la pupitrul orchestrei pe maestrul Ionel Perlea. Nu e foarte clar de ce l-a abandonat, e vorba de roluri pe scenă. „Muzica lui Mozart e plictisitoare”, spunea diva și cine o putea contrazice? Mai ales că era autoironia care o făcea atât de iubită, „orice fel de tortură mă poate aștepta”, cu referire la celebra arie din actul doi „Martern aller Arten” („Tutte le torture”), care, oh, are doar vreo 300 de măsuri!, un standard de primadonă, nu e o simplă arie de bravură, ci, de rezistență și tehnică vocală.
Și, deși Răpirea din Serai a fost, practic, cel mai mare succes al lui Mozart din timpul vieții, astăzi se cântă mai rar în comparație cu alte opere, ale altor compozitori și chiar dintre cele compuse de el.
Fără să își fi propus, dar intuind perfect, WAM aduce și noi tipare muzicale, o fuziune antologică între compoziția sa și ritmurile turcești, chiar cu instrumente specifice (acum erau amplasate pe scenă). Reușita este dusă chiar mai departe, anul următor, cu mișcarea a treia din Sonata 11 de pian în La major, Marșul turcesc, probabil, semnătura sa, la fel cum pentru Beethoven este intro-ul Simfoniei a 5-a în Do minor, op 67. Până la urmă, regulile succesului, show-ului, eternității nu le-am scris noi.
Premiera de la Berlin
Temele, mesajul operei lui Mozart au corespondențe în zilele noastre. Dar acestea sunt deja enunțuri banale. O societate plină de prejudecăți și fantezii, permanenta confruntare a civilizațiilor, sexism, rasism, xenofobie, norme sociale, imigrație. O poveste simplă cu trăiri complicate despre a cărui sinopsis am scris deja. E doar o oglindă care ni se pune în față de fiecare dată. În rest, e Mozart care cu geniul și flerul său artistic de showman a dat viață veșnică subiectului.
Deci abordarea contemporană era organică. Dacă mai adăugăm și că nici nu se știe, de fapt, unde este localizat acest Serai, putem spune că geografic, arhitectural, coordonate GPS (sic!) regizorii au deplină libertate. Dar asta nu era vreo descoperire. Noul Serai e un yacht de croazieră.
Noutatea regizoarei Andrea Moses și a dramaturgilor Michael Höppner & Detlef Giese este upgrade-ul personajului Pașa Selim. Era oricum rol vorbit, doar că ea aduce un comedian faimos, Bülent Ceylan, care joacă și rolul pașei, și propriul personaj. Deci pe lângă replicile originale, apar textele self experience inspirate de scrisorile lui Mozart, mai exact de descrierile stărilor acestuia. Venind în zilele noastre, auzim trăirile comediantului ca persoană și ca artist. N-au lipsit, cum era și normal, râsetele și aplauzele. Această parte gândită poate ca acea punte generațională, cumva, spun cum am văzut eu, mi s-a părut destul de tristă. E lesne de înțeles de ce. Și nu pentru că vorbim despre aceleași tare ale societății, ci pentru că e trist să vezi că sunt lucruri care nu se schimbă, doar traversează epoci. Chiar dacă facem haz de necaz.
Revenind la conceptul scenic, această asociere a facilitat viziunea unui show în operă. Deschiderea are loc chiar ca la un concert de vedetă rock pe stadion (inclusiv costumația) pe o scenă în mijlocul mulțimii, cu nelipsitele ecrane pe care se afișează „Răpirea-live (show)” pentru că, nu-i așa, reality show-rile ne ocupă tot timpul. Așa e proiectată întreaga desfășurare. Show off. Imagini live, transmisii în streaming de pe telefon, decoruri stylish, nici nu se putea altfel când ai un yacht de milioane, bani proveniți din exploatarea petrolului pe platformele marine iar costumele sunt un amestec de fine couture și linii tradiționale. De ex. Blonde și Pedrillo poartă culori stridente ridiculizante, în timp ce Constanze e mostra eleganței iar Belmonte ca nobil, să zicem corporatistul de azi, e îmbrăcat într-un fel de business attire. Pașa Selim și Ceylan sunt definiți și delimitați prin costumație.
Momentul adevărului. E firesc ca această reconstrucție a textului vorbit să creeze un stres pentru operaticii fanatici. Puritanii. Și n-o spun în sens peiorativ, că ăsta e scopul pentru care mergem la operă, muzica și vocile. Nu zic tradiționaliști pentru că modernitatea montărilor nu mai e o problemă, altfel, n-ar mai merge la operă deloc. Dar, da, afficionados au ținut să-și exprime îngrijorarea vizavi de această intruziune, în speță, o adăugire. Nimic nou. Însuși Goethe, deși vrăjit de muzica lui Mozart, a încercat, ocupându-se de ceea ce era el expert, versificația, să critice anumite aspecte. Dar, după ceva ani, când a devenit și mai înțelept, a ajuns la o concluzie evidentă că textul, muzica, gestica își are fiecare rolul său, iar între ele există legătura simplă și evidența. Nu vreau acum să menționez că orice schimbare în artă de la cunoscut/academic a întâmpinat opoziție după care, în cele mai multe cazuri, a devenit normă, dacă nu mainstream. Și, sigur, cunoscând actorul, psihologic unora li s-a părut forțată asocierea, chiar frivolă. Mie, care n-aveam aceleași norme, mi s-a părut distractiv.
Ce s-a întâmplat în realitate?
Nu e niciun dubiu că echipa a luat în calcul că aceste noutăți vor avea diverse efecte asupra auditoriumului și și-au luat măsuri. Prin urmare, partea muzicală a fost lucrată foarte atent. Și prima vizată era orchestra. Dar având în fosă pe Staatskapelle Berlin, o orchestră de mare rafinament și cu o claritate a sunetului de invidiat, iar la pupitru pe tânărul, dar experimentatul, deja, dirijor Thomas Guggeis, lucrurile au fost în control întreaga seară. O interpretare intensă, vivace, inclusiv actorie, muzicienii au intrat în joc la fel ca toți ceilalți. De altfel, întreaga orchestră a fost ridicată în fosă. La început nu-mi explicam de ce, dar pe măsură ce acțiunea era în desfășurare am înțeles de ce. Un aranjament de orchestră de cameră, inclusiv cu instrumentiști pe scenă, pe care, de la nivelul ochiului, îi vedeai ca pe vremea când dirija Mozart. Mi s-a părut inteligent. Nu mai punem că audiția e cu totul alta. Iar coordonarea cu scena a fost impecabilă.
La voci aș începe cu surpriza serii, basul David Steffens în rolul lui Osmin, nu numai o voce surprinzătoare timbral și ca profunzime, dar și o portretizare reușită a He-man care trebuie pus la punct. Tenorul Siyabonga Maqungo a fost Belmonte, un timbru cald și nuanțat, poate doar că un pic prea puțin pentru rolul mozartian.
Sarafina Starke, o foarte tânără soprană, a interpretat-o pe Blonde(a), un rol care i se potrivește, mai trebuie doar puțin volum. Pedrillo, iubitul lui Blonde, a fost interpretat de Michael Laurenz o voce care te prinde, versatilă și ceea ce m-a impresionat per total a fost chimia timbrală și echilibrul ansamblurilor care au fost superbe. Tot venind vorba de ansambluri, corul a fost fenomenal.
Cadoul serii a fost soprana Adela Zaharia a cărei interpretare în acest rol este unanim recunoscută ca printre cele mai valoroase. Strălucește ca un diamant. Pornind de la înaltele sale naturale și coloratura curată și expresivă, cu trecerile acelea nepământene prin registre fără să se piardă nimic din claritate, acel timbru inconfundabil, acei pianissimi porțelanați care îți dau fiori pe șira spinării pentru că întotdeauna ai senzația că se coboară din cer, totul a fost emoție. Inutil să mai menționez că interpretarea „Martern aller Arten” s-a lăsat cu o explozie de aplauze. Da, mulți am fi vrut bis, dar ar fi fost inuman. Verva și talentul său actoricesc aduc oricui în minte interpretările lui Audrey Hephburn din faimoasele sale comedii.
Informații și bilete: Răpirea din Serai de W.A. Mozart
Bülent Ceylan (Selim Pașa), Adela Zaharia (Constanze), Serafina Starke (Blonde), Siyabonga Maqungo (Belmonte), Michael Laurenz (Pedrillo), David Steffens (Osmin), Thomas Guggeis (dirijor), Andrea Moses (regizor)
(Credit foto: Stephan Rabold / StaatsoperBerlin)
