(function(w,q){w[q]=w[q]||[];w[q].push([“_mgc.load”])})(window,”_mgq”);
Sebastian a făcut un pas înapoi, de parcă podeaua i-ar fi fugit de sub picioare. Salonul, oamenii, mesele, toate s-au estompat. A rămas doar fata din fața lui. Subțire, speriată, cu ochii mari și obosiți. Cu ochii Elenei.
(function(w,q){w[q]=w[q]||[];w[q].push([“_mgc.load”])})(window,”_mgq”);
— Cum te cheamă? a întrebat el, aproape fără glas.
— Ileana, a răspuns ea încet.
Numele a lovit ca un pumn în stomac. Elena spusese mereu că, dacă va avea o fetiță, așa o va chema. Ileana. Ca bunica ei.
Sebastian și-a trecut mâna peste față. Pentru prima dată după mulți ani, nu mai era magnatul de fier. Era doar un bărbat care simțea cum i se rupe ceva în piept.
— Unde ai crescut? a continuat el.
— La casa de copii, prin Buzău… apoi pe la familii care mă țineau cât aveau nevoie de alocație. După 18 ani, m-am descurcat singură. Am muncit pe unde am prins. Spăl vase, fac curat, ce se găsește.
(function(w,q){w[q]=w[q]||[];w[q].push([“_mgc.load”])})(window,”_mgq”);
Fiecare cuvânt era ca o piatră pusă pe inimă. El, care avusese totul. Ea, care n-avusese nimic.
— Și medalionul? a întrebat, arătând spre gâtul ei.
— L-am avut de când mă știu. Era prins de hăinuța mea când m-au găsit. Nu l-am dat nimănui. Când mi-a fost foame, când n-aveam bani de chirie, când dormeam prin gări… nu l-am vândut. Era singurul lucru care-mi spunea că am aparținut cuiva.
Sebastian a strâns pumnii. S-a întors brusc și a ieșit din restaurant. Aerul rece al serii l-a izbit în față, dar nu l-a ajutat. A scos telefonul și a format un număr pe care nu-l mai apelase de ani.
— Vino acum. La restaurant. Am nevoie de tine.
Când s-a întors, Ileana stătea pe un scaun, cu umerii adunați, pregătită parcă să fie alungată din nou. Sebastian s-a așezat în fața ei.
— Nimeni nu te mai dă afară, a spus clar. Nici azi, nici vreodată.
Apoi, calm, i-a cerut să-l urmeze. Au mers cu mașina lui, în tăcere, prin Bucureștiul luminat. Ileana privea pe geam, speriată și curioasă deopotrivă.
Au ajuns la o vilă mare, dar rece. Un loc fără râsete.
— Aici trebuia să crești, a spus el încet.
Medicul venit de urgență a confirmat ceea ce Sebastian simțea deja. În noaptea accidentului, copilul fusese scos viu. O greșeală. O mușamalizare. Un adevăr îngropat sub bani și frică.
Ileana a plâns. Nu cu zgomot, ci cu lacrimi grele, tăcute. Sebastian a stat lângă ea, stângaci, apoi i-a pus o mână pe umăr.
— Îmi pare rău că n-am fost acolo. Dar dacă vrei… de azi înainte, nu mai ești singură.
Au început greu. Cu tăceri, cu neîncredere. Cu mese stângace și camere prea mari. Dar încet, casa s-a umplut de viață. De miros de mâncare gătită, de râsete timide, de povești spuse seara.
Sebastian i-a deschis un cont, dar Ileana a refuzat să trăiască din banii lui.
— Vreau să muncesc. Vreau să știu că pot, i-a spus.
Așa a ajuns să studieze, să învețe, să-și facă un drum. Nu din milă, ci din alegere.
Într-o seară de decembrie, exact pe 12, au mers împreună la cimitir. Au pus flori pe mormântul Elenei. Sebastian a lăsat medalionul acolo pentru o clipă, apoi Ileana l-a luat și l-a pus la gât.
— Mama ar fi vrut să-l port eu, a spus ea.
Sebastian a zâmbit printre lacrimi.
Pentru prima dată în douăzeci și trei de ani, nu mai simțea golul. Avea din nou familie. Avea adevăr. Avea viitor.
Și casa aceea mare nu mai era rece. Era, în sfârșit, acasă.
