M-am așezat pe scaun, simțind cum podeaua rece parcă îmi suge toată puterea din picioare.Fără să vreau, m-am trezit ținând poza lor în mână, strânsă atât de tare încât marginile s-au îndoit.
Nu era prima oară când rămâneam singură acasă, dar pentru prima dată nu mă mai durea absența lor.Mă durea altceva.Adevărul.Adevărul pe care îl ascunsesem ani la rând, sperând că poate, într-o zi, o să contez și eu.
Am pus fotografia pe masă și m-am ridicat încet.Casa era liniștită, prea liniștită.O liniște care mi-a dat curaj.Curajul pe care nu l-am avut niciodată.
Am deschis laptopul.De luni bune mă uitam la anunțul acela din Buzău, cu o căsuță mică, renovată, pe o străduță liniștită.Nu îndrăznisem niciodată să sun.Până acum.
Am compus un mesaj scurt:„Este încă disponibilă casa? Aș dori să vin să o văd.”
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.Nu de teamă, ci de eliberare.Era pentru prima dată când făceam ceva pentru mine.
După câteva minute, telefonul a vibrat.„Da, este disponibilă. O puteți vedea chiar mâine.”
Am închis ochii.Parcă mi se ridicase o piatră de pe piept.
Am început să strâng haine, acte, tot ce era al meu și doar al meu.Fiecare mișcare devenea mai sigură, mai hotărâtă.Apoi, în mijlocul dormitorului, m-am oprit.
Pe noptieră era verigheta.Un cerc perfect, strălucitor, exact ca povestea noastră din exterior.Am ridicat-o și am răsucit-o între degete.Strălucea la fel ca în ziua în care mi-a pus-o pe mână.Diferența era că eu nu mai străluceam demult.
Am lăsat inelul pe masă, lângă o foaie de hârtie.Hârtia pe care am scris, simplu:„Când o să te întorci, nu voi mai fi aici. Ai ales de mult timp cine e familia ta. Eu am ales, în sfârșit, să nu mai fiu invizibilă.”
Am ieșit din casă în timp ce se lăsa seara.Aerul rece mi-a umplut plămânii și am simțit pentru prima dată că respir cu adevărat.
A doua zi, proprietarul casei m-a întâmpinat cu un zâmbet cald.Curtea era mică, dar plină de viață.Într-un colț, un cais bătrân își scutura ultimele frunze.
– Vă place? m-a întrebat.
Am privit în jur.Nu era o vilă, nu era lux, nu era nimic din ce își lăudau rudele lui Victor.Dar era liniște.Era libertate.Erau începuturile mele.
– O iau, am spus fără ezitare.
Am semnat actele, iar când am ieșit pe poartă cu cheia în mână, am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani întregi:că aparțin undeva.Nu cuiva.Ci mie.
Când Victor s-a întors din Mamaia, furios că nu-l așteptam cu masa caldă și florile udate, era deja prea târziu.Casa era goală.Vândută.Și în locul meu, doar biletul acela mic pe care l-am lăsat pe masă.
Mi-a trimis zeci de mesaje, apoi m-a sunat.Nu am răspuns.
În căsuța mea din Buzău, cu un ceai cald în mână, am privit apusul pe geam.Pentru prima dată, nu m-am simțit abandonată.M-am simțit salvată.De mine însămi.
Și am știut că uneori, ca să începi o viață nouă, trebuie să ai curajul să închizi ușa uneia vechi.Chiar dacă o faci singură.Mai ales atunci.
