Anul acesta am revenit în acest Edean! și misterios loc totodată. Festivalul îl are director artistic pe renumitul tenor Jonas Kaufmann.
Povesteam anul trecut de șocul pe care îl ai când dai cu ochii de sala de spectacol a festivalului. Citește aici.
Acum, festivalul se desfășoară în ambele săli, adică, și Teatrul Patimilor (sic!). Dar voi reveni cu amănunte foarte interesante într-un alt material.
Spectacolul pe care l-am văzut în acestă nouă sală, doar pentru mine, a fost Olandezul zburător de Richard Wagner.
Sala e imensă, 1.500 de locuri, dar nu e ca un teatru obișnuit așa cum îl știm. Pare mai mult o sală de concerte adaptată pentru producții, dar asta n-a afectat calitatea cu nimic.
Povestea
Subiectul se bazează pe legenda navei fantomă a olandezului care, se spune, s-a încăpățânat să nu cedeze furtunii și să traverseze celebrul Cap al Bunei Speranțe (Toate pânzele sus), chiar dacă ar fi durat până la Ziua Judecății. Ceea ce s-a și întâmplat, fiind condamnat să navigheze pentru totdeauna. Așadar, aceasta e o navă spectrală, care apare la țărm odată la șapte ani, când Olandezul încearcă să-și găsească iubirea vieții, singura modalitate de a rupe blestemul.
Intriga operei dezvoltă momentul uneia din acostările la țărm. Olandezul îl întâlnește pe Daland, un căpitan puternic și influent, care o fiică și îi oferă bani să se căsătorească cu ea.
Însă fiica, Senta, știe deja totul despre legenda olandezului și este plină de empatie pentru suferința lui, spre disperarea lui Erik, care este îndrăgostit de ea. Când ea și Olandezul se întâlnesc, în sfârșit, legătura misterioasă dintre ei devine puternică. Și, prin succesiunea evenimentelor, Olandezul se crede, la un moment dat, trădat, Senta îi dovedește contrariul și îl salvează. Montarea din Teatrul Patimilor este o demonstrație de operă cinematografică.
Regizorul Josef E. Köpplinger chiar așa își începe spectacolul, Senta intră în scenă și pune în funcțiune proiectorul, o minimașinărie care se învârte pe toată perioada operei, cu un mecanism la vedere, imitând angrenajul unui ceasornic.
Din acel moment, ca într-un format IMAX, se proiectează marea zbuciumată care aproape o simți că vine peste tine. Din tavan coboară un catarg, apare o cârmă și traverse pe fundal ca punți ale vasului. Să nu uit, fosa a fost mutată în mijlocul scenei, este parte din peisaj. Alămurile sunt urcate lateral pe una din punți.
Corul va fi echipajul cu câteva demonstrații de manevrabilitate că m-am întrebat dacă, totuși, nu sunt și marinari figuranți.
Pe fundal, se proiectează corabia fantomă cu vele roșu sângerii. Există chiar și o a doua corabie, în fața scenei – o machetă cu care Senta visează la evadare și își imaginează bărbatul care o va cuceri.
Producția continuă în același fel. Marele decor e proiectat, ziduri interioare, ferestre, și este combinat cu recuzita de pe scenă, mașini de cusut, actul 2, mese de taverne, actul 3.
Deși preferă stilul ilustrativ, viziunea regizorală nu duce lipsă de simbolistică.
În primul act, Senta, prezentă în tăcere, trăiește întâlnirea tatălui ei cu mult doritul olandez ca pe o viziune.
O altă superbă reușită este angajarea coriștilor în roluri și animația veridică de pe scenă. Cu dinamică mult mai intensă ca de obicei. Costumele foarte reușite. Concepute între perioadă și caracterul personajelor, sunt sugestive și completează designul și stylingul scenic.
Olandezul este costumat ca un rock star cu pletele în vânt și, văzând acest lup singuratic, îți vin în minte versurile hitului rock „Here I go again on my own/Going down the only road I’ve ever known”.
În ce mă privește, alegerea s-a bazat inițial pe prezența în distribuție a marelui bariton Christopher Maltman. Este vocea de care te atașezi de prima dată când o asculți, iar eu, pur și simplu, m-am îndrăgostit. L-am auzit în rolul Œdipe, în opera omonimă de George Enescu, la Salzburg, în 2019. A fost ceva magic. A urmat, chiar în același an, Oreste în Ifigenia în Taurida de Cristoph Willibald Gluck, în Festivalul George Enescu, în defunctele întâlniri baroce de la miezul nopții.
Anul acesta, deja l-am văzut în rolul lui Der Wanderer, Siegfried, la RBO. Iar cu acest rol, nu există dubii, este acel bariton wagnerian must have.
Sau mai ales în această lucrare în care trebuie să demonstrezi că dramaticul wagnerian și bel canto-ul nu numai că nu se exclud, ba chiar sunt suportul pentru nuanțări și cromatici care fac interpretarea tulburătoare. Este un adevărat privilegiu să-l vezi și să-l auzi pe scenă. Nivelul de înțelegere și profunzime al interpretării este absolut fabulos, te lasă cu gura căscată. Tandrețea și demonicul atât de subversiv și inteligent emanate din fiecare sunet și mișcare.
Surpriza serii, în termeni entuziaști, a fost tenorul James McCorkle în rolul lui Erik. Volum, timbru catifelat, cromatică și…very good looking (sic!).
Soprana Nina Bezu a interpretat-o pe Senta. Demonstrație de calități vocale, cu înalte strălucitoare, un pic mai puțin pe registrul inferior, zona mea de interes, și un tur de forță actoricesc.
Mary a fost interpretată de Shannon Keegan. Fără a fi o interpretare spectaculoasă a sunat foarte frumos.
Poate singurul rol care n-a avut cea bună reprezentare a fost Daland prin basul Gábor Bretz, căruia i-a lipsit chiar baza de bas, culmea. Sau poate nu era în formă maximă.
Despre cor, numai de bine. A fost excepțional, mai ales, ținând cont și de cerințele fizice ale rolurilor pe care le interpretau. De altfel, excelența lui a mai fost demonstrată și a doua zi, la un concert în biserică. Superb e puțin spus.
În privința orchestrei, dirijor Asher Fisch, interpretarea a fost rafinată, cristalină, lirică și mai puțin energetică pentru gustul wagneriștilor. Dar deși a punctat foarte bine momentele dramatice, cred că, per total, alegerea laturii mai romanticizate nu a fost greșită. Olandezul zburător nu are densitatea Inelului și chiar se simt influențele timpului. E mai mult spre opera franceză decât spre ceea ce avea să devină spiritul wagnerian. Masivitatea cu care toți ne-am obișnuit. Cu alte cuvinte, are mai multe influențe melodice romantice decât wagneriene! Așa că abordarea poate fi discutabilă doar pe motiv de gust.
O experiență memorabilă. Informații și bilete aici.
Voi reveni cu mai multe relatări de la acest festival.
(Credit foto: TFE/Xiomara Bende)
Citește și: La Berlin cu Brâncuși, Balanchine, Spuck, Abramović, Don Carlo
